Prima ploaie englezeasca nu m-a surprins. Toata lumea mi-a spus ca aici cerul are mereu ceva de spus. M-a surprins, in schimb, felul in care ploaia schimba ritmul zilei. In Romania, o ploaie serioasa anunta o pauza, o fuga spre casa, o cafea pusa repede pe aragaz. Aici, oamenii merg mai departe cu o liniste pe care inca o invat.
In primele saptamani am verificat vremea de mai multe ori pe zi, ca si cum as fi putut negocia cu ea. Mi-am cumparat o umbrela mica, apoi una mai serioasa, apoi am inteles ca poate mai importanta este geaca potrivita. E amuzant cum un obiect simplu devine parte din identitatea ta noua: geaca de ploaie, cardul de autobuz, lista cu magazinele apropiate.
Cel mai greu nu este frigul. Este lumina diferita de dupa-amiaza, felul in care ziua se strange mai devreme in casa, si dorul care apare fara sa fie chemat. Mi-e dor de zgomotul unei piete romanesti, de vanzatoarea care te intreaba ce mai faci, de mirosul de paine calda cand iesi pe strada.
Dar exista si o frumusete aici. Ploaia face orasul mai bland. Casele par mai asezate, gradinile mai verzi, iar oamenii au un fel politicos de a-ti face loc. Intr-o dupa-amiaza, intr-un autobuz aproape gol, am privit picaturile alergand pe geam si m-am gandit ca poate inceputurile nu trebuie sa fie spectaculoase. Uneori incep cu un drum umed spre casa si cu sentimentul ca ma voi obisnui.